Afară soarele apunea. Un vânt cald de sfârşit de vară se îngână cu trilurile melodioase ale păsărilor pline de viaţă şi bucurie, zburând de pe o creangă pe alta. Păşunea era de un verde atât de viu, se vedea că pământul era sănătos. Pe gardul de pe marginea potecii ce şerpuia dea lungul păşunii se aşeză un fluture cu aripi viu colorate.
O porţiune a potecii era aproape ascunsă sub covorul frunzelor roşii căzute din copacul cu tulpina groasă care se afla în apropierea marginii acesteia. Cerul era de un albastru deschis, clar în est, devenind din ce în ce mai închis înspre vest. Era un mozaic de culori; nuanţele se împreunau fără simţire, din ele născându-se nuanţe tot mai închise. Omul nu a reuşit să redea un degrade atât de perfect niciodată!
Era o zi caldă, în care natura parcă radia de bucurie, pacea plutea în aer iar soarele parcă nu mai vroia să se despartă de locul în care se afla.
În depărtare se desluşi o siluetă, care se lăsă mai degrabă purtată de vânt, decât să meargă ea însăşi. Silueta se contura tot mai mult, iar în cele din urmă se putea distinge anumite elemente. Era o femeie, sau poate o fată... Rochia albastru-movalie şi panglicile pălăriei îi zburau înapoi, din cauza vântului. Dantela albă de la tivul rochiei, care mângâia pământul, nu mai era albă, ci căpătase o nuanţă închisă de bej de la praful de pe drum. Rochia ascundea un trup subţire, zvelt, al unei tinere de 21 de ani, însă în contradicţie cu aceste trăsături ea arată de parcă ducea o povară mult prea grea pentru ea. Umerii îi erau aplecaţi, mâinile atârnau fără vlagă pe lângă trupul ei. Sub pălăria de paie cu panglici bleu şuviţele de păr blonde, desprinse dintr-un coc dezordonat dansau în bătaia vântului. Buzele roşii şi obrajii rozalii îi puneau în evidenţă conturul delicat al fetei. Din ochii albaştrii, adânci se putea citi o durere sfâşietoare, o durere pe care puteai zice că nimeni nu merită să o simtă. Lacrimi mari îi brăzdau obrajii tinerei, prelingându-se de la cotul buzei spre bărbie. Era atât de naturală, de pură, de o frumuseţe incontestabilă. Oricine ar fi văzut-o ar fi făcut orice ca să-I aline durerea, ca să o vadă zâmbind. Însă durerea ei nu o putea înţelege nimeni, durerea ei nu putea fi alinata nici cu cel mai vindecător balsam care ar putea exista.
...
Străzile Portlandului erau încărcate de mulţimea oamenilor alergând de colo-colo pentru a-şi rezolva treburile, pentru a face cumpărături, de către mame, plimbându-şi copiii, de către bătrânii ieşiţi la o plimbare prin parcurile frumos amenajate, de bărbaţii care ieşeau de la servic, grăbindu-se acasă, la familia lor, la soţiile şi copiii lor care-I aşteptau cu nerăbdare. Domnişoarele mergeau împreună, râzând şi dănţuind, toate vorbind despre un singur lucru - balul de la castelul Berkeley. Cele care erau mai întârziate mai alergau încă din magazin în magazin pentru a-şi căuta rochii sau materiale, accesorii pentru ţinuta şi pentru păr, încălţăminte...
Era evenimentul anului - familia ducelui Mark Wingly anunţase cu câteva săptămâni în urma logodna fiului lor cu contesa Linda Stelph, iar pentru serbarea evenimentului oficial au ales să dea în cinstea lor balul care avea să aibă loc următoarea seară.
Sub umbra unui copac, pe o bancă se odihnea o fată tânără, liniştită cu nişte trăsături foarte feminine şi delicate. În apropierea ei se jucau doi copii cu o minge. Privirea ei grijulie era mereu asupra lor, iar de pe buzele ei nu s-a desprins pentru nicio secundă zâmbetul - un zâmbet fascninant. Însă dincolo de acel zâmbet era un lucru care capta privirile oricui- ochii ei. Un albastru cristalin, asemenea oceanului, când apa e albastra-azurie, clară şi curată, de se vede până şi nisipul de pe fund. Aşa erau şi ochii ei. Privirea-i plină de iubire şi compasiune trăda o inocenţă, ba chiar naivitate chiar şi la vârsta de 21 de ani.
„Lena, uite ce am găsit!” strigă fetiţa care se juca alături de frăţiorul ei. Ea se apropie de tânăra de pe bancă cu o hârtie şifonată, murdărită. Lena i-o luă din mână, o sărută pe obraz şi o privi cu dragoste, în timp ce fetiţă se-ntoarse veselă la tovarăşul ei de joacă.
Lena privi cu atenţie la bucata acea de hârtie şi nu-i luă mult să descopere ce era: o invitaţie la balul de mâine seară de la castelul Berkeley. Persoanele importante şi mai înstărite fuseseră chemate la acest eveniment. Închise pentru puţin timp ochii imaginându-şi cum avea să se desfăşoare acest bal: fete frumoase, în rochii splendide dansând alături de tineri îmbrăcaţi cu costume tip frac. Aerul încărcat de cele mai scumpe parfumuri, râsete, aperitive bogate, muzica orchestrală, clasică... Deschise repede ochii şi îşi alungă din minte acele gânduri, certându-se în sinea ei pentru stângăcia şi naivitatea ei. La astfel de evenimente nu va merge niciodată, nu era locul ei. Ea venea dintr-o familie săracă. Familie... cuvântul acesta reuşi să readucă o tristeţe în privirea ei, însă o alungă repede. Se întâmplase deja de mult timp, iar ea hotărâse să fie mulţumitoare pentru bunătatea mătuşii ei de a o lua în casa ei. În urmă cu cinci ani îi murise familia într-un incendiu tragic, ea fiind
singura care scăpase. De atunci mătuşa ei, mama a celor doi copii pe care-i supraveghea, o luase la ea în casă, arătându-i multă compasiune şi dragoste. Lena îşi iubea nouă familie, pe unchiul ei, pe mătuşa ei şi pe cei doi verişori, care îi considera nişte frăţiori mai mici.
Privi din nou la acea invitaţie, apoi o puse cu grijă în buzunarul rochiei şi îşi concentră atenţia asupra copiilor.
Când începu să apună soarele, fata- de mâna cu cei doi copii- porniră spre casa lor.
Restul zilei decurse normal. Copiii fură trimişi să se spele pe mâini şi să se joace în linişte, în timp ce Lena, împreună cu mătuşa ei se apucară de pregătira cinei. Când sosise şi tatăl copiilor de la servici, familia se aşeză la masă şi începură să discute fiecare plini de entuziasm despre evenimentele zilei. După ce masa fusese strânsă, iar copiii fuseseră culcaţi, soţii Boorb se retraseră în dormitor discutând despre serviciul soţului, în timp ce Lena rămase în bucătărie punând la loc nişte vase. După ce termină de strâns matură puţin, iar pe urmă se aşeză pe un scaun, în faţa şemineului. Adeseori cădea pe gânduri, meditând la viaţa ei şi la ce avea să urmeze. Când auzi foşnetul hârtiei din buzunar şi-aduse aminte de invitaţia ce o găsise fetiţa. O scoase şi o analiză. Se gândi cum ar fii dacă ar merge acolo. Avea invitaţie, cineva o pierduse, iar acum ea avea invitaţie. Din nou pieri în gândurile şi imaginaţia ei, de data aceasta ea fiind protagonista acestora. Nici nu observă când mătuşa ei intră în bucătărie. Când aceasta îi puse mâna pe umăr, Lena tresări. Observând invitaţia mătuşa o privi, iar după câteva momente spuse: „Ar trebui să mergi! Nu ai mai avut de multă vreme un timp doar pentru tine, un timp pentru a te distra, pentru a-ţi face prieteni noi.”
„Nu pot să merg, mătuşă. Nu e locul meu acolo. Şi-n plus, nu sunt pregătită, nu am cu ce să mă îmbrac şi...”
„Lasă asta în seama mea, Lena. Meriţi să mergi şi tu! Gândeşte-te, ce bine va fii să ai o seară pentru tine, să dansezi şi să mănânci delicatese, să te bucuri de muzică minunată şi să poţi să relaţionezi cu oameni importanţi. Nimeni nu o să te întrebe de unde vii, ce faci, care-i starea ta. Nu ai de ce să te îngrijorezi. Şi dacă chiar va trebui să dai socoteală cuiva, poţi liniştită să dai drumul la imaginaţia aia a ta bogată” zise mătuşa, necăjind-o prieteneşte pe Lena. Aceasta se îmbujoră însă pe faţă îi se aşternu un zâmbet plin de speranţă. Era oare posibil să ia parte la o asemenea seară, la un bal al oamenilor importanţi şi înstăriţi? Va putea să se furişeze în spate, să privească doar şi să se bucure singură de tot ce vede, fără a fi în centru atenţiei sau a da prilej de suspiciune. Se pricepea să se facă nevăzută, neobservată... Dacă...
Gândurile ei începură să se contureze tot mai mult, iar în cele din urmă starea de entuziasm o cuprinse întru totul, căci începuse să râdă şi să dănţuiască cu mătuşa ei prin bucătărie.
A doua zi dimineaţa lucrurile păreau a fi normale. Copiii mâncaseră, iar pe urmă se duseseră la joacă, tatăl plecase la servici, iar mama împreună cu Lena au început să gătească pentru acea zi. În mintea Lenei se perindau tot felul de gânduri. Oare seara trecută fusese din nou prea naivă şi s-a lăsat dusă de val? Cum putea ea, o tânără neinvitată, neimportanta să meargă la un bal. Ce-i venise?! Îşi continuă munca în tăcere. La fel şi mătuşa ei. În cele din urmă, după ce mâncaseră cu toţii de amiază şi copiii merseră la culare, Lena vru să meargă să citească, cum făcea aproape în fiecare după-amiază, însă mătuşa ei o chemă în camera ei.
Intrând, observă că mătuşa ei avea un entuziasm contagios, un entuziasm care-i făcea să-i radieze fata. Ea o luă pe Lena de mână, şi o conduse în debaraua mică unde ţineau lucrurile de iarnă. Scotocii printre lucruri până a dat de o cutie mare, plină de praf. O luă şi o deschise cu grijă. Lenei nu-i veni să-şi creadă ochilor. Din acea cutie, mătuşa scoase cea mai frumoasă rochie pe care o văzuse vreodată. O rochie lungă de un bej auriu; partea de sus era brodată cu floricele aurii. La brâu era aplicat un trandafir bej, din care curgea o dantelă de aceeaşi culoare, acoperind întreaga rochie. Pe părţi dantela era împodobită cu acelaşi model de flori regăsit în partea de sus a rochiei. Lângă aceasta se afla o pereche de mănuşi aurii cu broderie ciocolatie. În timp ce Lena privea înmărmurită la rochia din faţa ei, mătuşa mai scosese o cutie în care se afla o pereche de pantofi care se asortau perfect la rochie. „Hai, încearcă-le şi nu te mai holba aşa la ele. Lucrurile astea le-am păstrat încă din tinereţea mea. Le-am primit şi eu de la bunica mea, care a fost o adevărată lady! Ţi-am povestit despre ea... ea a fost una din cele mai importante slujitoare ale reginei Maria. În timpul acela s-a îmbogăţit bunica mea. Însă destinul a luat o întorsătură radicală pentru familia mea. Dar acum nu te mai obosesc cu istoria familiei mele. Hai, încearcă rochia!” Lena se îmbracă cu rochia aceea splendidă, îşi trase mănuşile pe mâinile subţiri, dar graţioase, iar la sfârşit încălţă acei pantofi drăgălaşi. Când o privi, ochii mătuşei se umpluseră de lacrimi. Arăta atât de frumos. Părul ei avea nuanţa care completa ţinuta, făcând-o să arate cu totul desăvârşită, iar ochii contrastau nuanţele bej-aurii, dându-i un aer misterios. „Cu înfăţişarea asta nimeni nu va îndrăzni să creadă că nu provi dintr-o familie înstărită, te vor crede fiica unui bogat conte.”
Lena râse încetişor la remarca mătuşii. Când se privi în oglindă nu-i veni a crede. Ea era fata care apărea în oglindă? Era înmărmurită! Se întoarse şi o îmbrăţişă pe mătuşa ei puternic, iar cu lacrimi în ochi îi mulţumi.
Toată după-amiaza Lena se imbăiă şi se pregăti pentru bal. Mătuşa-i mai făcuse o surpriză. Aflase că unchiul ei a plătit o caleaşcă, care să vină să o ia să o ducă la bal. Nu-i venea să creadă ce oameni buni erau rudele ei, familia ei!
Înainte de ora opt, Lena ieşi din cameră. Toţi o priviră înmărmuriţi. Rochia strălucea în bătaia becului, aşezându-se perfect pe trupul ei plăpând. Mâinile îi cădeau graţioase, în mănuşile de satin pe lângă corp. Buclele blonde îi cădeau jucăuşe peste umeri, iar în păr avea prins un mic trandafir alb. Ochii albaştri priveau spre ei întrebători, iar când copiii începuseră să bată din palme, iar mătuşa şi unchiul ei zâmbiră, pe buzele-i roşii apăru un zâmbet încrezător. În grabă îşi luă un şal peste umerii goli şi se lăsă condusă de unchiul ei spre caleaşca care aştepta afară, urmată de mătuşa şi de copii. Îi îmbrăţişă pe toţi cu multă dragoste şi urcă în caleaşca care porni numaidecât.
Balul începuse deja când ajunsese. Avea la ea invitaţia, ceea ce-i permisese intrarea în castel. Era înmărmurită de splendoarea acestuia. Intră în sala de bal. Îi se oprise respiraţia pentru câteva secunde la vederea ei. Încăperea era foarte lungă şi înaltă. Din bolta tavanului atârnau candelabre mari de sticlă cu multe lumânări. Pe-o parte a sălii întreg peretele era alcătuit din geamuri şi uşi înalte, tot în formă de boltă, despărţite de stâlpii care se pierdeau în zidărie. Pe cealaltă parte era un perete lung, cu tablouri impresionante. Probabil cu familia ducelui Mark Wingly. Pe-o parte şi pe alta a sălii erau statui aurite, ca nişte altare, pe care se odihneau nişte candelabre mai mici. Sala răsunăade sunetul viorilor şi a pianului. Curând intrase întreaga orchestra în melodia aceea, redând o piesă care-o făcu pe Lena să simtă cum un fior îi cuprinde întreaga şină a spinării. Pe alocuri erau mese îmbelşugate cu tot felul de fructe, mâncăruri şi băuturi. Lumea dansa, povestea, râdea. Toţi se simţeau atât de bine. Lena se simţea că în paradis. Începu să se plimbe, încercând să nu atragă atenţia asupra ei, însă acest lucru era foarte greu, deoarece o mulţime de băieţi şi fete îşi întorceau capetele - cu apreciere sau cu invidie. Lena se duse într-un colţ unde îi se păru a fi mai ascunsă şi încercă să se destindă. Curând începură valsurile, la care participau toate perechile. Dansă şi ea, graţios, de parcă se născuse pentru acea viaţă, pentru acele baluri. După mai multe valsuri, se retrase spre o măsuţă cu aperitive. Nu-i era foame, însă încercă din bunătăţile ce le avea în faţă. Privirea ei se opri asupra uşii care ducea afară. Un drum de lămi îi se aşternu în faţă. Păşi afară, bucurându-se de aerul răcoros al unei nopţi de vară, încălzită fiind după atâta dansat. Merse pe o potecă care era împrejmuită de numeroase flori, tufişuri şi pomi. Ajunse la o bancă, care se alfa sub un copac mare. Lângă bancă erau lampioane, agăţate de crengile copacilor. Se aşeză pe bancă, savurând acele momente. Iubea tot ce vedea, iubea frumosul. Aici era linişte, se auzea încet sunetul unei viori din depărtare, însă gălăgia din sala rămăsese în urma ei. Rămăsese doar ea şi grădină. Sau cel puţin aşa credea ea. Un tânăr o văzuse strecurându-se pe uşă şi o urmă. Când se apropie de bancă, Lena tresări. Vru să se ridice şi să plece, însă tânărul o opri, rugând-o să mai rămână puţin. Timidă, Lena se aşeză pe bana, lăsându-şi privirea-n jos. Tânărul se aşeză lângă ea şi începu s-o întrebe cum o cheamă. La auzul faptului că el o urmărise întreaga seară Lena se îmbujoră, însă nu-i displăcea ideea că el o consideră frumoasă. Şi el era un tânăr foarte chipeş. Avea şi el nişte ochi albaştrii şi un ten uşor bronzat. Părul castaniu îi cădea uşor peste faţă. Avea o statură frumoasă, era înalt, bine făcut şi atlet. Lena se îmbujoră la gândul că tocmai îl apreciase pe străinul care era lângă ea. Însă acesta părea a nu băga de seamă. Eric, căci aşa îl chema pe tânăr, începu să-i povestească despre bal şi puţin despre el. Ea îl ascultă tăcută. Când începu să-i pună întrebări despre ea, Lena răspunse scurt dar sincer la câteva din ele şi, simţindu-se jenată de faptul că ea nu trebuia să fie la acel bal, se scuză şi se ridică, vrând să plece. Tânărul o prinse de mână şi o întrebă: „Lena, când te voi mai vedea? Permite-mi mâine să te invit la o plimbare prin parc.” „Nu cred că e posibil acest lucru. Sunt foarte ocupată mâine.” „Atunci poimâine?” întrebă Eric plin de speranţă.
Era atât de sincer, ea putea vedea dorinţa lui sinceră pe faţa lui. Inima începu să-i bată cu putere. El o privea fermecat, sperând la un „da” din partea ei. Însă acesta nu veni. Lena dădu din cap cu o dezamăgire şi tristeţe în ochi. Şi-ar fi dorit foarte mult să se mai întâlnească odată cu el, dar atâtea gânduri îi veneau în minte. Ea nu era cine credea el că e, ea era săracă, orfană, nu provenea dintr-o familie înstărită. Probabil că dacă va şti cine e, nici nu se va mai uita la ea. Se întoarse cu spatele la el şi vru să meargă, dar el nu-i dădu drumul la mână. „Te rog, Lena, dă-mi voie să te mai văd odată! M-ai fermecat! Vreau să te cunosc mai bine! Vreau să ştiu povestea ta!” La auzul acelor cuvinte Lena simţi o apăsare în suflet. Şi ea şi-ar fi dorit mult să-l cunoască mai bine, să petreacă mai mult timp cu el. Simţea o atracţie nedefinită faţă de străinul din faţa ei. Raţiunea ei nu putea găsi un răspuns la felul în care simţea. Cu toate că era naivă câteodată, a fost mereu o fată cu capul pe umeri, ştia să rămână cu picioarele pe pământ. Însă Eric o făcea să vrea să zboare, să plutească, să renunţe la raţiune. „Eric, dacă m-ai cunoaşte cu adevărat nu ţi-ai mai dori să petreci timp cu mine. E mai bine dacă uităm de seara asta şi ne întoarcem fiecare la vieţile noastre.” Însă Eric nu vru să o asculte. Şi el simţea un sentiment atât de puternic faţă de frumoasa tânără din faţa lui pe care nu o cunoştea. Era inexplicabil cum putea să simtă aşa o atragere faţă de ea, chiar dacă era o străină. Dar el nu vroia să renunţe la acel sentiment, vroia să o cunoască. În cele din urmă Lena spuse: „Bine, ne vom întâlni duminică în parc, îţi voi face cunoştinţă cu adevărata Lena. Nu te voi învinovăţi dacă după aceea nu vei mai vrea să mă vezi sau să auzi de mine.” Însă Eric era sigur că aşa ceva nu se putea întâmpla. Era fermecat de ea, de tot ce ţinea de ea. Însă ceea ce nu-şi dăduse el seama era faptul că inocenţa şi sinceritatea ei de care dăduse dovadă pe parcursul întregii seri o atrăsese cel mai mult la ea.
O conduse până la caleaşcă şi îi zâmbi bucuros, ştiind că urma să o mai vadă odată. Lena îi zâmbi cu o strângere de inimă, gândindu-se că probabil asta va fii ultima dată când îl va vedea zâmbindu-i aşa. Nu o va mai considera la fel după ce va afla povestea ei. Însă Lena se înşela şi de data asta...
Duminica care urma Lena ieşi cu paşi nesiguri din casă, îndreptându-se spre punctul de întâlnire, unde avea să-l revadă pe Eric. În ultimele zile, de la bal până astăzi nu putuse decât să se gândească la el. Totuşi, se afla între două stari- agitaţie şi o bucurie feerică. Zeci de întrebări pluteau în mintea ei, însă se decisese să lase totul să decurgă aşa cum trebuia să decurgă- de la sine. Nu mai purta o rochie lungă, de bal, nu mai avea mănuşi din satin sau pantofi eleganţi. Era îmbrăcată într-o rochie simplă, dar curată. Buclele blonde îi cădeau natural pe umeri. Mergea încet, cu paşi nesiguri. Îl zărise deja pe Eric. El era îmbrăcat spre uimirea ei- lejer. Elegant, dar lejer. Faţa lui strălucea în bătaia soarelui, iar zâmbetul lui putea fi remarcat de la depărtare. Când ajunse în faţa lui, Lena îl salută timidă, plecându-şi privirea în pământ. Simţi cum se îmbujorează. Eric nu-şi dezlipi privirea de la ea nici pentru o secundă. Nu putea pricepe cum o fiinţă poate fi atât de frumoasă şi naturală şi inocentă în acelaşi timp. Îi zâmbi larg şi-i întinse braţul. O conduse la o păturică pe care o aşezase deja. Lângă pătura era un coş în care el pregătise o gustare pentru amândoi. Lenei nu-i veni să creadă. Se comportă atât de frumos cu ea, nu-i păas că ea purta o rochie simplă, că nu mai strălucea ca în seara balului, ci din contră, o privea cu mai multă pasiune.
Ea se hotăra să-i spună adevărul, indiferent de ce întrebare îi punea. Petrecuseră o dupămasă plăcută în care aflaseră multe lucruri unul despre celălalt. Eric provenea ce-i drept dintr-o familie înstărită, însă lui nu-i plăcuse niciodată nobilimea aceasta. Mai mult din obligaţie trebuia să apară la evenimente importante, precum balul la care fusese şi Lena. Era un tânăr inteligent, studiase literatura şi îi plăcea- asemenea Lenei - să citească. Au avut o mulţime de subiecte de vorbit. Nici nu au simţit cum a zburat timpul, iar spre înserate, cu greu s-au despărţit. Deşi Eric insistase să o conducă acasă, Lena refuză, spunându-i că era oricum târziu şi pentru el şi trebuia să meargă acasă. Eric o făcu să-i promită să se întâlnească din nou pe parcursul săptămânii următoare, ceea ce se şi întâmplă. Cei doi începură să petreacă tot mai multe după-amiezi şi seri împreună, descoperind fascinaţi tot mai multe unul despre celălalt. Erau vrăjiţi parcă... toată ziua erau unul cu gândul la celălalt, aşteptând cu nerăbdare să se revadă.
Într-o zi însorită, Eric o invită pe Lena la o plimbare, însă nu-i spusese unde o duce. Acesta o surpinse cu o plimbare romantică de-a lungul lacului. Pe cer soarele se ascunsese după un nor mare, negru, şi ca din senin parcă, începu să plouă puternic. Eric o luă pe Lena de mână şi fugiră prin ploaie râzând, uitând de ploaia care-i uda complet. Găsiră un foişor sub care se adăpostiră pentru a se feri de ploaie. Încă râdeau amândoi când Linda îşi dădu seama că Eric încă o mai ţinea de mână. Privirile lor se întâlniră. Obrajii Lenei erau roşii, fierbinţi de la alergarea prin ploaie, dar şi de la emoţiile şi trăirile ce le simţea. Şuviţele de păr ale lui Eric îi cădeau peste faţă, ude, din care se prelingeau picuri de ploaie. Pentru cei doi timpul se oprise în loc, ploaia nu mai conta, gălăgia fusese înlocuită de o linişte sublimă. Eric îi cuprinse faţa cu amândouă mâinile şi o privi îndelung în ochi. Apoi se apropie de ea, simţindu-i respiraţia agitată şi buzele lui îi atinseră buzele. O sărută îndelung, plin de pasiune. Lena simţi că lumea se opreşte pe loc. Genunchii i se înmuiară şi probabil, dacă Eric nu ar fi prins-o în braţe ar fi căzut. O ţinuse strâns în braţe timp de câteva minute. Când o privi din nou, în ochii lor se putea citi dragostea. Nimeni nu ştia când şi cum se întâmplase, însă era cert că inimile lor erau pecetluite. Nu mai era nevoie de cuvinte, căci inimile lor începură să vorbească. Două suflete se regăsiseră, îşi găsiseră perechea.
În noaptea acea Lena adormi cu zâmbetul pe buze. Avusese un somn atât de liniştit, cum nu mai avuse din copilărie.
În lunile care au urmat fericitul cuplu continuă să petreacă mult timp împreună, atât ei doi, cât şi cu familiile lor. Relaţiile dintre familia lui Eric şi a Lenei nu erau deloc tensionate, în ciuda diferenţei clasei sociale. Verişoarele Lenei erau foarte răsfăţate de tatăl lui Eric, care se ataşă din prima clipă de ele. Lucrurile păreau a merge din ce în ce mai bine pentru două familii fără griji. Însă în Statele Unite lucrurile începeau să se precipite. Era pe vremea când lumea era divizată în două, când sclavia era practicată. Partidul Democratic se divizase în două propunând fiecare pe senatorul lor. Numeroase răscoale avuseseră lor, iar acum se pare că ele au ajuns la punctul culminant. Pe parcursul întregii ierni nimeni nu mai vorbea despre altceva, decât despre răscoalele ce aveau loc.
Toată lumea trăia cu frica-n sân; nimeni nu-şi dorea un război. Însă ştirile de luni cutremuraseră pe toţi. Fiecare ziar din ţară trâmbiţa titlul ingrozitor- Preşedintele declară război Sudului. Ca să-şi demonstreze hotărârea, chemase o armată remarcabilă de oameni pentru a pune capăt revoluţilor.
Lena avea mare nevoie de Eric, să-i spună că statul California nu va fi implicat în acest conflict. Sosie primăvara deja, nici nu-si amintea cum a trecut iarna. Îngrijorările erau copleşitoare. Îi era dor de acea perioadă de pace, de vara trecută. Din iarnă până în primăvara de fiecare dată când cei doi se întâlniseră, sau când erau împreună cu familia subiectul principal de discuţie erau revoltele şi ameninţarea unui război. Ajunsese să trăiască cu frică. Era împotriva sclaviei, chiar dacă în statul California nu se practicase de mai bine de 60 de ani.
Lena se plimba prin bucătăria mică, nerăbdătoare. Dar Eric nu veni. Fu plecat toată ziua. Când citi ziarul de marţi, toate speranţele ei se năruiră. Secretarul de război declarase că statul California trebuie să participe şi el la înăbuşirea răscoalei şi să trimită trei regimente de soldaţi la Washington. Se prăbuşi pe scaun îngrozită, tremurând. Îşi dorea atât de mult ca Eric să fie lângă ea, să o ţină în braţe şi să o asigure că totul va fi bine.
Însă Eric nu o vizită nici marţi nici miercuri. Bolnavă de îngrijorare, Lena începu să aranjeze toată casa, până când mătuşa ei o opri şi o rugă să se odihnească. Abia joi venise Eric la ea.
Când îl văzu, Lena fugi spre el, aruncându-se în braţele lui. El o strânse puternic, prea puternic pentru trupul firav al Lenei. Însă Eric nu vroia să-i dea drumul. Merseră să se plimbe puţin prin grădină. Eric o cuprinse din nou în braţe. Nu vroia să se mai despartă de ea.
Lena simţi numai decât că ceva nu era în regulă. Ridicându-şi privirea spre el, şi văzând privirea lui îngrijorată începu să plângă uşor. Temerile ei lăuntrice deveniseră realitate. Nu spuse însă nimic. Eric îi şterse lacrimile de pe obraji şi se aplecă uşor să o sărute.
Pe urmă dădu glas temerilor ei. O înştiinţa că războiul începuse şi că lupta trebuie dusă. Nu era altă cale.
Afară, dimineaţa de aprilie era liniştită şi senină. Pomii înfloriţi inundau iarba cu petale albe şi roz. Florile de primăvară ieşeau din pământul reavăn care se încălzea. Era linişte, şi totuşi, erau în război. Eric fu invitat la masă însă refuză politicos. Nu putea rămâne, trebuia să se pregătească pentru plecare. Încă în acea zi avea să plece. El îşi deschise braţele, iar Lena se repezi către el. O ţinu foarte aproape, mai strâns ca oricând. Ea-i simţea inima bătând pe când lacrimă în braţele lui. „Ascultă-mă, totul va fi bine.”
„Promiţi, Eric? Pentru că în mometul ăsta simt că vieţile noastre nu vor mai fi niciodată la fel.” Eric nu-i răspunse. În schimb se aplecă şi o sărută. Nu mai era sărutul din acea vară, cald şi tandru. De data asta buzele lui fură posesive. Mâinile lui îi mângâiară spatele, şi apoi se pierdură în părul ei lăsat liber. Când în sfârşit se smulsese din îmbrăţişare, erau amândoi fără respiraţie.
„Te iubesc, Lena.” Îi spuse el cu o voce răguşită. Acela era un lucru care nu se va schimba niciodată. Apoi se întoarse şi plecă, fără ca niciunul dintre ei să vrea acel lucru.
Lena rămase în urnă, sfâşiată de durere. Cum avea să îşi petreacă zilele? Va înnebuni de grija şi dorul lui. El îi promisese că o să-i scrie, însă ea îşi dorea prezenţa lui, dorea protecţia lui.
Primăvara trecu, făcând loc verii. Din nou zilele călduroase de iulie făcură oraşul să fie împăinjenit de tineri şi copii, plimbându-se, jucându-se, alergând şi ţopăind. Trecuseră două săptămâni de când nu mai primise nicio scrisoare de la Eric. Lena se liniştea singură, spunându-şi ca arşiţa îl împiedică pe poştaş să se deplaseze mai repede.
Însă zilele treceau, şi Lena era din ce în ce mai îngrijorată.
Într-o după-amiază de august primi o scrisoare. Inima ei începu să bată cu putere. Eric îi scrisese în sfârşit! Însă plicul venea din partea unui domn numit Charles Wharf. Lena deschise nesigură scrisoarea, însă după ce citi câteva rânduri se prăbuşi inconştientă pe podeaua bucătăriei.
Când se trezi simţi o durere care-i tăia respiraţia. Spera că avusese un coşmar, însă când privi la ochii roşii de plâns ai mătuşii, îşi dădu seama că acel coşmarul era o realitate. Hohote de plâns îi cuprinseră fiinţa. Nu putea concepe cum Dumnezeu îngăduise să se întâmple aşa ceva! Eric, iubitul ei Eric pierise salvându-şi un coleg de la moarte. Sărise în faţa lui, vrând să-l atenţioneze şi în schimb încasase el glonţul inamicului. Ce act eroic...
Însă ea nu putea simţi aceasta în momentul acela. Nu simţea decât durere şi o tristeţe de nedescris.
Lena nu mai putea mânca sau sta în picioare. Petrecu o săptămână la pat, sleită de puteri şi plină de amărăciune. Mătuşa ei era disperată, nu ştia ce să mai facă. Într-o după-amiază, când forţele ei reveniră puţin, Lena se hotărî să meargă să se plimbe. Degeaba insistă mătuşa ei să o acompanieze. Ea dorea să fie singură.
Alesese un drum spre o pădure. Acolo era singură, doar ea şi natura. Se plimbă mult timp. Soarele deja era la apus, însă nu şi durerea ei. Din ochii albaştrii, adânci se putea citi o durere sfâşietoare, o durere pe care puteai zice că nimeni nu merită să o simtă. Lacrimi mari îi brăzdau obrajii tinerei, prelingându-se de la cotul buzei spre bărbie. Era atât de naturală, de pură, de o frumuseţe incontestabilă. Oricine ar fi văzut-o ar fi făcut orice ca să-I aline durerea, ca să o vadă zâmbind. Însă durerea ei nu o putea înţelege nimeni, durerea ei nu putea fi alinata nici cu cel mai vindecător balsam care ar putea exista.
Însă timpul avea să-i vindece rănile.
