luni, 18 aprilie 2011


Epistola catre Evrei ofera aceste cuvinte puternice, vitale pentru toti credinciosii:

“De aceea, fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească, aţintiţi-vă privirile la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, adică Isus, care a fost credincios Celui ce L-a rânduit, cum şi Moise a fost credincios în toată casa lui Dumnezeu.” (Evrei 3:1-2).

Cuvintele “care aveţi parte de chemarea cerească” pur si simplu înseamna ca noi auzim cum ne cheama cerul. Chiar acum, cerul cheama oameni care sa nu traiasca pentru lume, ci care sa se trezeasca în fiecare dimineata si sa auda cum Isus îi cheama la El Insusi. Ei privesc la tot ce îi înconjoara si plang în sinea lor: “Isus, inima mea nu este aici, viitorul meu nu este aici. Nimic din aceasta lume nu ma multumeste. Doar Tu singur, Doamne, Tu esti viata mea!”

Cred ca astazi multi din Trupul Domnului Hristos cu adevarat nu sunt legati de nimic pe acest pamant. Poti sa le iei serviciile, casele, conturile în banca, totul, sa ramana doar cu hainele de pe ei, si tot l-ar iubi pe Dumnezeu din toata inima. Dar fidelitatea fata de Dumnezeu nu inseamna numai vointa de a pierde totul de dragul Lui. De fapt, Scriptura spune ca putem sa ne dam trupurile sa fie arse pe rug ca marturie, dar fara motivul adevarat, fara dragoste în inima noastra, vom muri în zadar (vezi 1 Corinteni 13:3).

Unii cred ca fidelitatea fata de Dumnezeu înseamna a trai fara pofte sau a avea o victorie neincetata asupra obiceiurilor pacatoase. Altii cred ca înseamna a citi neincetat Biblia, a te ruga, a darui si a merge regulat la biserica, în timp ce altii cred ca inseamna a face fapte bune sau a te pastra curat evitand tot ce este rau. Aceste lucruri în ele însele nu ne fac fideli fata de Dumnezeu. Poate întrebi: “Vrei sa spui ca toata stradania mea contra pacatului, toata servirea mea sfanta pentru Dumnezeu, plansul în rugaciune, toate aceste nu sunt considerate credinta? Daca toate aceste nu înseamna a fi credincios, atunci ce sunt?

Toate aceste lucruri minunate sunt intradevar poruncite in Cuvant si noi le vom face daca suntem credinciosi, dar ele însele nu constituie fidelitate. Fidelitatea fata de Dumnezeu este imposibila daca nu izvoreste dintr-o inima fidela. Este o declaratie simpla la prima vedere si totusi una pe care nu trebuie sa o trecem cu vederea daca suntem fideli lui Dumnezeu: nu putem înseta dupa Domnul Isus daca permitem necredintei sa prinda radacina în inima noastra.

Necredinta, chiar în cea mai usoara forma, însemana ura fata de Dumnezeu. Ea îimpidica lucrarea lui Dumnezeu în noi si este pacatul care zace în spatele a tot ceea ce ne departeaza de Dumnezeu. Putem fi despuiati de toate posesiunile noastre lumesti si sa tanjim în inima noastra dupa venirea Domnului Isus. Putem sa auzim predici puternice, sa cantam glorie lui Dumnezeu în casa Lui si sa devoram Cuvantul lui Dumnezeu în fiecare zi. Daca nu ne rugam: “O, Doamne, lasa-ma sa aud vocea Ta în omul meu dinauntru; lasa-ma sa cred ca pot aplica Cuvantul Tau si ca va deveni viata pentru mine”, atunci toate celelalte nu vor avea efect.. Cuvantul pe care îl auzi trebuie sa fie îmbinat cu credinta; “...dar Cuvântul care le-a fost propovăduit, nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit” (Evrei 4:2). Sa adancim aceste cuvinte: daca nu combinam ceea ce citim si auzim cu credinta, atunci nu are nici o valuare pentru noi.

Versetul de la inceputul acestui mesaj spune ca Domnul Isus I-a fost fidel lui Dumnezeu exact la fel cum a fost si Moise. In ce fel a fost masurata fidelitatea lor? Cum a fost Isus si Moise deplin fideli in toate lucrurile? Ei au fost considerati fideli fiindca niciodata nu s-au îndoit de cuvantul Tatalui ceresc adresat lor. Ei au stiut ca ceea ce spus Dumnezeu va face, si El a facut într-adevar.

Fidelitatea înseamna atunci cand crezi pur si simplu sa Dumnezeu Isi va tine Cuvantul. In acest sens, si Isus si Moise au păstrat până la sfârşit încrederea nezguduită de la început” (Evrei 3 :14). Ei nu au avut suisuri si coborasuri, o credinta astazi aici si maine altundeva. Credinta lor a fost nezdruncinata pana la sfarsit. Si la fel cum Domnul Isus S-a dovedit fidel în incredera Sa în Tatal, noi care alcatuim acum Casa Lui ne vom avea fidelitatea masurata dupa acelasi standard: “Hristos este credincios[fidel] ca Fiu, peste casa lui Dumnezeu. Şi casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm” (Evrei 3:6).

David Wilkerson

http://www.youtube.com/watch?v=cgwGiF0-mlE

marți, 8 martie 2011

E oficial:)



Mult asteptaul blog/profil a fost creat.
D-photography e oficial. Pentru a vizualiza portofoliul existent deja puteti accesa
fie blogul de pe wordpress- http://dphotography1.wordpress.com/
Vor urma multe alte fotografii si chiar sedinte foto.
Va multumesc pentru incurajare si sustinere.

Pentru mai multe informatii sau informatii de contact puteti accesa http://ro.gravatar.com/sparkleinthesky sau citi pe profilul de pe facebook.

Looking forward to meeting you!

miercuri, 2 martie 2011

1 Martie



Am inceput luna cum nu se putea mai bine! Inima mi-a fost inundata de bucurie, recunostinta si iubire! Am constientizat inca o data cat de binecuvantata sunt!
Dimineata am fost trezita de Ado, fratele meu scump. A venit la mine cu un martisor confectionat de mainile lui. Am putut citi in ochii lui entuziasmul ce-l experimenta cand mi l-a inmanat. Chiar daca eram inca somnoroasa si probabil buimaca, nu am putut sa nu zambesc din toata inima. Cu siguranta e cel mai
frumos martisor primit vreodata! Stiu ca e facut cu pasiune, grija si migala.
Surprizele au continuat sa vina.
Cand am ajuns acasa, de la scoala, am gasit in camera un buchet de lalele si o zambila. Langa ele era un bilet de la tata. Aproape ca mi-au dat lacrimile. Am fost coplestia, pur si simplu. Mi-am dat seama ca sunt cea mai norocoasa, ca am cel mai bun tatic din lume!
Cand eram mica spuneam mereu ca "eu il iubesc pe tati, pentru ca e bun ca Dumnezeu". In inocenta mea de copil asta simteam, asta ziceam. Acum, consitentizez si apreciez mai mult existenta lui in viata mea. In conceptia mea, tatal pamantesc are un rol foarte important, si anume de a reda putin din imaginea Tatalui ceresc. Ei bine, in cazul meu, tatal meu ma face doar sa-mi doresc sa-mi cunosc Tatal ceresc tot mai mult si mai intens, datorita felului lui de a fi!

Pssstt..sa va mai spun un secret? :D
Tati cu Ado, fratele meu si-au unit "fortele" si au pus in practica un nou obicei. De ceva vreme deja primesc in fiecare dimineata micul dejun in camera, la pat! :X Sunt tare norocoasa, I know!
I love my daddy and I love my little brother!

I feel truly blessed!

joi, 24 februarie 2011

Creatie literara- Povestea unei fete



Afară soarele apunea. Un vânt cald de sfârşit de vară se îngână cu trilurile melodioase ale păsărilor pline de viaţă şi bucurie, zburând de pe o creangă pe alta. Păşunea era de un verde atât de viu, se vedea că pământul era sănătos. Pe gardul de pe marginea potecii ce şerpuia dea lungul păşunii se aşeză un fluture cu aripi viu colorate.

O porţiune a potecii era aproape ascunsă sub covorul frunzelor roşii căzute din copacul cu tulpina groasă care se afla în apropierea marginii acesteia. Cerul era de un albastru deschis, clar în est, devenind din ce în ce mai închis înspre vest. Era un mozaic de culori; nuanţele se împreunau fără simţire, din ele născându-se nuanţe tot mai închise. Omul nu a reuşit să redea un degrade atât de perfect niciodată!

Era o zi caldă, în care natura parcă radia de bucurie, pacea plutea în aer iar soarele parcă nu mai vroia să se despartă de locul în care se afla.

În depărtare se desluşi o siluetă, care se lăsă mai degrabă purtată de vânt, decât să meargă ea însăşi. Silueta se contura tot mai mult, iar în cele din urmă se putea distinge anumite elemente. Era o femeie, sau poate o fată... Rochia albastru-movalie şi panglicile pălăriei îi zburau înapoi, din cauza vântului. Dantela albă de la tivul rochiei, care mângâia pământul, nu mai era albă, ci căpătase o nuanţă închisă de bej de la praful de pe drum. Rochia ascundea un trup subţire, zvelt, al unei tinere de 21 de ani, însă în contradicţie cu aceste trăsături ea arată de parcă ducea o povară mult prea grea pentru ea. Umerii îi erau aplecaţi, mâinile atârnau fără vlagă pe lângă trupul ei. Sub pălăria de paie cu panglici bleu şuviţele de păr blonde, desprinse dintr-un coc dezordonat dansau în bătaia vântului. Buzele roşii şi obrajii rozalii îi puneau în evidenţă conturul delicat al fetei. Din ochii albaştrii, adânci se putea citi o durere sfâşietoare, o durere pe care puteai zice că nimeni nu merită să o simtă. Lacrimi mari îi brăzdau obrajii tinerei, prelingându-se de la cotul buzei spre bărbie. Era atât de naturală, de pură, de o frumuseţe incontestabilă. Oricine ar fi văzut-o ar fi făcut orice ca să-I aline durerea, ca să o vadă zâmbind. Însă durerea ei nu o putea înţelege nimeni, durerea ei nu putea fi alinata nici cu cel mai vindecător balsam care ar putea exista.

...

Străzile Portlandului erau încărcate de mulţimea oamenilor alergând de colo-colo pentru a-şi rezolva treburile, pentru a face cumpărături, de către mame, plimbându-şi copiii, de către bătrânii ieşiţi la o plimbare prin parcurile frumos amenajate, de bărbaţii care ieşeau de la servic, grăbindu-se acasă, la familia lor, la soţiile şi copiii lor care-I aşteptau cu nerăbdare. Domnişoarele mergeau împreună, râzând şi dănţuind, toate vorbind despre un singur lucru - balul de la castelul Berkeley. Cele care erau mai întârziate mai alergau încă din magazin în magazin pentru a-şi căuta rochii sau materiale, accesorii pentru ţinuta şi pentru păr, încălţăminte...

Era evenimentul anului - familia ducelui Mark Wingly anunţase cu câteva săptămâni în urma logodna fiului lor cu contesa Linda Stelph, iar pentru serbarea evenimentului oficial au ales să dea în cinstea lor balul care avea să aibă loc următoarea seară.

Sub umbra unui copac, pe o bancă se odihnea o fată tânără, liniştită cu nişte trăsături foarte feminine şi delicate. În apropierea ei se jucau doi copii cu o minge. Privirea ei grijulie era mereu asupra lor, iar de pe buzele ei nu s-a desprins pentru nicio secundă zâmbetul - un zâmbet fascninant. Însă dincolo de acel zâmbet era un lucru care capta privirile oricui- ochii ei. Un albastru cristalin, asemenea oceanului, când apa e albastra-azurie, clară şi curată, de se vede până şi nisipul de pe fund. Aşa erau şi ochii ei. Privirea-i plină de iubire şi compasiune trăda o inocenţă, ba chiar naivitate chiar şi la vârsta de 21 de ani.

„Lena, uite ce am găsit!” strigă fetiţa care se juca alături de frăţiorul ei. Ea se apropie de tânăra de pe bancă cu o hârtie şifonată, murdărită. Lena i-o luă din mână, o sărută pe obraz şi o privi cu dragoste, în timp ce fetiţă se-ntoarse veselă la tovarăşul ei de joacă.

Lena privi cu atenţie la bucata acea de hârtie şi nu-i luă mult să descopere ce era: o invitaţie la balul de mâine seară de la castelul Berkeley. Persoanele importante şi mai înstărite fuseseră chemate la acest eveniment. Închise pentru puţin timp ochii imaginându-şi cum avea să se desfăşoare acest bal: fete frumoase, în rochii splendide dansând alături de tineri îmbrăcaţi cu costume tip frac. Aerul încărcat de cele mai scumpe parfumuri, râsete, aperitive bogate, muzica orchestrală, clasică... Deschise repede ochii şi îşi alungă din minte acele gânduri, certându-se în sinea ei pentru stângăcia şi naivitatea ei. La astfel de evenimente nu va merge niciodată, nu era locul ei. Ea venea dintr-o familie săracă. Familie... cuvântul acesta reuşi să readucă o tristeţe în privirea ei, însă o alungă repede. Se întâmplase deja de mult timp, iar ea hotărâse să fie mulţumitoare pentru bunătatea mătuşii ei de a o lua în casa ei. În urmă cu cinci ani îi murise familia într-un incendiu tragic, ea fiind

singura care scăpase. De atunci mătuşa ei, mama a celor doi copii pe care-i supraveghea, o luase la ea în casă, arătându-i multă compasiune şi dragoste. Lena îşi iubea nouă familie, pe unchiul ei, pe mătuşa ei şi pe cei doi verişori, care îi considera nişte frăţiori mai mici.

Privi din nou la acea invitaţie, apoi o puse cu grijă în buzunarul rochiei şi îşi concentră atenţia asupra copiilor.

Când începu să apună soarele, fata- de mâna cu cei doi copii- porniră spre casa lor.

Restul zilei decurse normal. Copiii fură trimişi să se spele pe mâini şi să se joace în linişte, în timp ce Lena, împreună cu mătuşa ei se apucară de pregătira cinei. Când sosise şi tatăl copiilor de la servici, familia se aşeză la masă şi începură să discute fiecare plini de entuziasm despre evenimentele zilei. După ce masa fusese strânsă, iar copiii fuseseră culcaţi, soţii Boorb se retraseră în dormitor discutând despre serviciul soţului, în timp ce Lena rămase în bucătărie punând la loc nişte vase. După ce termină de strâns matură puţin, iar pe urmă se aşeză pe un scaun, în faţa şemineului. Adeseori cădea pe gânduri, meditând la viaţa ei şi la ce avea să urmeze. Când auzi foşnetul hârtiei din buzunar şi-aduse aminte de invitaţia ce o găsise fetiţa. O scoase şi o analiză. Se gândi cum ar fii dacă ar merge acolo. Avea invitaţie, cineva o pierduse, iar acum ea avea invitaţie. Din nou pieri în gândurile şi imaginaţia ei, de data aceasta ea fiind protagonista acestora. Nici nu observă când mătuşa ei intră în bucătărie. Când aceasta îi puse mâna pe umăr, Lena tresări. Observând invitaţia mătuşa o privi, iar după câteva momente spuse: „Ar trebui să mergi! Nu ai mai avut de multă vreme un timp doar pentru tine, un timp pentru a te distra, pentru a-ţi face prieteni noi.”

„Nu pot să merg, mătuşă. Nu e locul meu acolo. Şi-n plus, nu sunt pregătită, nu am cu ce să mă îmbrac şi...”

„Lasă asta în seama mea, Lena. Meriţi să mergi şi tu! Gândeşte-te, ce bine va fii să ai o seară pentru tine, să dansezi şi să mănânci delicatese, să te bucuri de muzică minunată şi să poţi să relaţionezi cu oameni importanţi. Nimeni nu o să te întrebe de unde vii, ce faci, care-i starea ta. Nu ai de ce să te îngrijorezi. Şi dacă chiar va trebui să dai socoteală cuiva, poţi liniştită să dai drumul la imaginaţia aia a ta bogată” zise mătuşa, necăjind-o prieteneşte pe Lena. Aceasta se îmbujoră însă pe faţă îi se aşternu un zâmbet plin de speranţă. Era oare posibil să ia parte la o asemenea seară, la un bal al oamenilor importanţi şi înstăriţi? Va putea să se furişeze în spate, să privească doar şi să se bucure singură de tot ce vede, fără a fi în centru atenţiei sau a da prilej de suspiciune. Se pricepea să se facă nevăzută, neobservată... Dacă...

Gândurile ei începură să se contureze tot mai mult, iar în cele din urmă starea de entuziasm o cuprinse întru totul, căci începuse să râdă şi să dănţuiască cu mătuşa ei prin bucătărie.

A doua zi dimineaţa lucrurile păreau a fi normale. Copiii mâncaseră, iar pe urmă se duseseră la joacă, tatăl plecase la servici, iar mama împreună cu Lena au început să gătească pentru acea zi. În mintea Lenei se perindau tot felul de gânduri. Oare seara trecută fusese din nou prea naivă şi s-a lăsat dusă de val? Cum putea ea, o tânără neinvitată, neimportanta să meargă la un bal. Ce-i venise?! Îşi continuă munca în tăcere. La fel şi mătuşa ei. În cele din urmă, după ce mâncaseră cu toţii de amiază şi copiii merseră la culare, Lena vru să meargă să citească, cum făcea aproape în fiecare după-amiază, însă mătuşa ei o chemă în camera ei.

Intrând, observă că mătuşa ei avea un entuziasm contagios, un entuziasm care-i făcea să-i radieze fata. Ea o luă pe Lena de mână, şi o conduse în debaraua mică unde ţineau lucrurile de iarnă. Scotocii printre lucruri până a dat de o cutie mare, plină de praf. O luă şi o deschise cu grijă. Lenei nu-i veni să-şi creadă ochilor. Din acea cutie, mătuşa scoase cea mai frumoasă rochie pe care o văzuse vreodată. O rochie lungă de un bej auriu; partea de sus era brodată cu floricele aurii. La brâu era aplicat un trandafir bej, din care curgea o dantelă de aceeaşi culoare, acoperind întreaga rochie. Pe părţi dantela era împodobită cu acelaşi model de flori regăsit în partea de sus a rochiei. Lângă aceasta se afla o pereche de mănuşi aurii cu broderie ciocolatie. În timp ce Lena privea înmărmurită la rochia din faţa ei, mătuşa mai scosese o cutie în care se afla o pereche de pantofi care se asortau perfect la rochie. „Hai, încearcă-le şi nu te mai holba aşa la ele. Lucrurile astea le-am păstrat încă din tinereţea mea. Le-am primit şi eu de la bunica mea, care a fost o adevărată lady! Ţi-am povestit despre ea... ea a fost una din cele mai importante slujitoare ale reginei Maria. În timpul acela s-a îmbogăţit bunica mea. Însă destinul a luat o întorsătură radicală pentru familia mea. Dar acum nu te mai obosesc cu istoria familiei mele. Hai, încearcă rochia!” Lena se îmbracă cu rochia aceea splendidă, îşi trase mănuşile pe mâinile subţiri, dar graţioase, iar la sfârşit încălţă acei pantofi drăgălaşi. Când o privi, ochii mătuşei se umpluseră de lacrimi. Arăta atât de frumos. Părul ei avea nuanţa care completa ţinuta, făcând-o să arate cu totul desăvârşită, iar ochii contrastau nuanţele bej-aurii, dându-i un aer misterios. „Cu înfăţişarea asta nimeni nu va îndrăzni să creadă că nu provi dintr-o familie înstărită, te vor crede fiica unui bogat conte.”

Lena râse încetişor la remarca mătuşii. Când se privi în oglindă nu-i veni a crede. Ea era fata care apărea în oglindă? Era înmărmurită! Se întoarse şi o îmbrăţişă pe mătuşa ei puternic, iar cu lacrimi în ochi îi mulţumi.

Toată după-amiaza Lena se imbăiă şi se pregăti pentru bal. Mătuşa-i mai făcuse o surpriză. Aflase că unchiul ei a plătit o caleaşcă, care să vină să o ia să o ducă la bal. Nu-i venea să creadă ce oameni buni erau rudele ei, familia ei!

Înainte de ora opt, Lena ieşi din cameră. Toţi o priviră înmărmuriţi. Rochia strălucea în bătaia becului, aşezându-se perfect pe trupul ei plăpând. Mâinile îi cădeau graţioase, în mănuşile de satin pe lângă corp. Buclele blonde îi cădeau jucăuşe peste umeri, iar în păr avea prins un mic trandafir alb. Ochii albaştri priveau spre ei întrebători, iar când copiii începuseră să bată din palme, iar mătuşa şi unchiul ei zâmbiră, pe buzele-i roşii apăru un zâmbet încrezător. În grabă îşi luă un şal peste umerii goli şi se lăsă condusă de unchiul ei spre caleaşca care aştepta afară, urmată de mătuşa şi de copii. Îi îmbrăţişă pe toţi cu multă dragoste şi urcă în caleaşca care porni numaidecât.

Balul începuse deja când ajunsese. Avea la ea invitaţia, ceea ce-i permisese intrarea în castel. Era înmărmurită de splendoarea acestuia. Intră în sala de bal. Îi se oprise respiraţia pentru câteva secunde la vederea ei. Încăperea era foarte lungă şi înaltă. Din bolta tavanului atârnau candelabre mari de sticlă cu multe lumânări. Pe-o parte a sălii întreg peretele era alcătuit din geamuri şi uşi înalte, tot în formă de boltă, despărţite de stâlpii care se pierdeau în zidărie. Pe cealaltă parte era un perete lung, cu tablouri impresionante. Probabil cu familia ducelui Mark Wingly. Pe-o parte şi pe alta a sălii erau statui aurite, ca nişte altare, pe care se odihneau nişte candelabre mai mici. Sala răsunăade sunetul viorilor şi a pianului. Curând intrase întreaga orchestra în melodia aceea, redând o piesă care-o făcu pe Lena să simtă cum un fior îi cuprinde întreaga şină a spinării. Pe alocuri erau mese îmbelşugate cu tot felul de fructe, mâncăruri şi băuturi. Lumea dansa, povestea, râdea. Toţi se simţeau atât de bine. Lena se simţea că în paradis. Începu să se plimbe, încercând să nu atragă atenţia asupra ei, însă acest lucru era foarte greu, deoarece o mulţime de băieţi şi fete îşi întorceau capetele - cu apreciere sau cu invidie. Lena se duse într-un colţ unde îi se păru a fi mai ascunsă şi încercă să se destindă. Curând începură valsurile, la care participau toate perechile. Dansă şi ea, graţios, de parcă se născuse pentru acea viaţă, pentru acele baluri. După mai multe valsuri, se retrase spre o măsuţă cu aperitive. Nu-i era foame, însă încercă din bunătăţile ce le avea în faţă. Privirea ei se opri asupra uşii care ducea afară. Un drum de lămi îi se aşternu în faţă. Păşi afară, bucurându-se de aerul răcoros al unei nopţi de vară, încălzită fiind după atâta dansat. Merse pe o potecă care era împrejmuită de numeroase flori, tufişuri şi pomi. Ajunse la o bancă, care se alfa sub un copac mare. Lângă bancă erau lampioane, agăţate de crengile copacilor. Se aşeză pe bancă, savurând acele momente. Iubea tot ce vedea, iubea frumosul. Aici era linişte, se auzea încet sunetul unei viori din depărtare, însă gălăgia din sala rămăsese în urma ei. Rămăsese doar ea şi grădină. Sau cel puţin aşa credea ea. Un tânăr o văzuse strecurându-se pe uşă şi o urmă. Când se apropie de bancă, Lena tresări. Vru să se ridice şi să plece, însă tânărul o opri, rugând-o să mai rămână puţin. Timidă, Lena se aşeză pe bana, lăsându-şi privirea-n jos. Tânărul se aşeză lângă ea şi începu s-o întrebe cum o cheamă. La auzul faptului că el o urmărise întreaga seară Lena se îmbujoră, însă nu-i displăcea ideea că el o consideră frumoasă. Şi el era un tânăr foarte chipeş. Avea şi el nişte ochi albaştrii şi un ten uşor bronzat. Părul castaniu îi cădea uşor peste faţă. Avea o statură frumoasă, era înalt, bine făcut şi atlet. Lena se îmbujoră la gândul că tocmai îl apreciase pe străinul care era lângă ea. Însă acesta părea a nu băga de seamă. Eric, căci aşa îl chema pe tânăr, începu să-i povestească despre bal şi puţin despre el. Ea îl ascultă tăcută. Când începu să-i pună întrebări despre ea, Lena răspunse scurt dar sincer la câteva din ele şi, simţindu-se jenată de faptul că ea nu trebuia să fie la acel bal, se scuză şi se ridică, vrând să plece. Tânărul o prinse de mână şi o întrebă: „Lena, când te voi mai vedea? Permite-mi mâine să te invit la o plimbare prin parc.” „Nu cred că e posibil acest lucru. Sunt foarte ocupată mâine.” „Atunci poimâine?” întrebă Eric plin de speranţă.

Era atât de sincer, ea putea vedea dorinţa lui sinceră pe faţa lui. Inima începu să-i bată cu putere. El o privea fermecat, sperând la un „da” din partea ei. Însă acesta nu veni. Lena dădu din cap cu o dezamăgire şi tristeţe în ochi. Şi-ar fi dorit foarte mult să se mai întâlnească odată cu el, dar atâtea gânduri îi veneau în minte. Ea nu era cine credea el că e, ea era săracă, orfană, nu provenea dintr-o familie înstărită. Probabil că dacă va şti cine e, nici nu se va mai uita la ea. Se întoarse cu spatele la el şi vru să meargă, dar el nu-i dădu drumul la mână. „Te rog, Lena, dă-mi voie să te mai văd odată! M-ai fermecat! Vreau să te cunosc mai bine! Vreau să ştiu povestea ta!” La auzul acelor cuvinte Lena simţi o apăsare în suflet. Şi ea şi-ar fi dorit mult să-l cunoască mai bine, să petreacă mai mult timp cu el. Simţea o atracţie nedefinită faţă de străinul din faţa ei. Raţiunea ei nu putea găsi un răspuns la felul în care simţea. Cu toate că era naivă câteodată, a fost mereu o fată cu capul pe umeri, ştia să rămână cu picioarele pe pământ. Însă Eric o făcea să vrea să zboare, să plutească, să renunţe la raţiune. „Eric, dacă m-ai cunoaşte cu adevărat nu ţi-ai mai dori să petreci timp cu mine. E mai bine dacă uităm de seara asta şi ne întoarcem fiecare la vieţile noastre.” Însă Eric nu vru să o asculte. Şi el simţea un sentiment atât de puternic faţă de frumoasa tânără din faţa lui pe care nu o cunoştea. Era inexplicabil cum putea să simtă aşa o atragere faţă de ea, chiar dacă era o străină. Dar el nu vroia să renunţe la acel sentiment, vroia să o cunoască. În cele din urmă Lena spuse: „Bine, ne vom întâlni duminică în parc, îţi voi face cunoştinţă cu adevărata Lena. Nu te voi învinovăţi dacă după aceea nu vei mai vrea să mă vezi sau să auzi de mine.” Însă Eric era sigur că aşa ceva nu se putea întâmpla. Era fermecat de ea, de tot ce ţinea de ea. Însă ceea ce nu-şi dăduse el seama era faptul că inocenţa şi sinceritatea ei de care dăduse dovadă pe parcursul întregii seri o atrăsese cel mai mult la ea.

O conduse până la caleaşcă şi îi zâmbi bucuros, ştiind că urma să o mai vadă odată. Lena îi zâmbi cu o strângere de inimă, gândindu-se că probabil asta va fii ultima dată când îl va vedea zâmbindu-i aşa. Nu o va mai considera la fel după ce va afla povestea ei. Însă Lena se înşela şi de data asta...

Duminica care urma Lena ieşi cu paşi nesiguri din casă, îndreptându-se spre punctul de întâlnire, unde avea să-l revadă pe Eric. În ultimele zile, de la bal până astăzi nu putuse decât să se gândească la el. Totuşi, se afla între două stari- agitaţie şi o bucurie feerică. Zeci de întrebări pluteau în mintea ei, însă se decisese să lase totul să decurgă aşa cum trebuia să decurgă- de la sine. Nu mai purta o rochie lungă, de bal, nu mai avea mănuşi din satin sau pantofi eleganţi. Era îmbrăcată într-o rochie simplă, dar curată. Buclele blonde îi cădeau natural pe umeri. Mergea încet, cu paşi nesiguri. Îl zărise deja pe Eric. El era îmbrăcat spre uimirea ei- lejer. Elegant, dar lejer. Faţa lui strălucea în bătaia soarelui, iar zâmbetul lui putea fi remarcat de la depărtare. Când ajunse în faţa lui, Lena îl salută timidă, plecându-şi privirea în pământ. Simţi cum se îmbujorează. Eric nu-şi dezlipi privirea de la ea nici pentru o secundă. Nu putea pricepe cum o fiinţă poate fi atât de frumoasă şi naturală şi inocentă în acelaşi timp. Îi zâmbi larg şi-i întinse braţul. O conduse la o păturică pe care o aşezase deja. Lângă pătura era un coş în care el pregătise o gustare pentru amândoi. Lenei nu-i veni să creadă. Se comportă atât de frumos cu ea, nu-i păas că ea purta o rochie simplă, că nu mai strălucea ca în seara balului, ci din contră, o privea cu mai multă pasiune.

Ea se hotăra să-i spună adevărul, indiferent de ce întrebare îi punea. Petrecuseră o dupămasă plăcută în care aflaseră multe lucruri unul despre celălalt. Eric provenea ce-i drept dintr-o familie înstărită, însă lui nu-i plăcuse niciodată nobilimea aceasta. Mai mult din obligaţie trebuia să apară la evenimente importante, precum balul la care fusese şi Lena. Era un tânăr inteligent, studiase literatura şi îi plăcea- asemenea Lenei - să citească. Au avut o mulţime de subiecte de vorbit. Nici nu au simţit cum a zburat timpul, iar spre înserate, cu greu s-au despărţit. Deşi Eric insistase să o conducă acasă, Lena refuză, spunându-i că era oricum târziu şi pentru el şi trebuia să meargă acasă. Eric o făcu să-i promită să se întâlnească din nou pe parcursul săptămânii următoare, ceea ce se şi întâmplă. Cei doi începură să petreacă tot mai multe după-amiezi şi seri împreună, descoperind fascinaţi tot mai multe unul despre celălalt. Erau vrăjiţi parcă... toată ziua erau unul cu gândul la celălalt, aşteptând cu nerăbdare să se revadă.

Într-o zi însorită, Eric o invită pe Lena la o plimbare, însă nu-i spusese unde o duce. Acesta o surpinse cu o plimbare romantică de-a lungul lacului. Pe cer soarele se ascunsese după un nor mare, negru, şi ca din senin parcă, începu să plouă puternic. Eric o luă pe Lena de mână şi fugiră prin ploaie râzând, uitând de ploaia care-i uda complet. Găsiră un foişor sub care se adăpostiră pentru a se feri de ploaie. Încă râdeau amândoi când Linda îşi dădu seama că Eric încă o mai ţinea de mână. Privirile lor se întâlniră. Obrajii Lenei erau roşii, fierbinţi de la alergarea prin ploaie, dar şi de la emoţiile şi trăirile ce le simţea. Şuviţele de păr ale lui Eric îi cădeau peste faţă, ude, din care se prelingeau picuri de ploaie. Pentru cei doi timpul se oprise în loc, ploaia nu mai conta, gălăgia fusese înlocuită de o linişte sublimă. Eric îi cuprinse faţa cu amândouă mâinile şi o privi îndelung în ochi. Apoi se apropie de ea, simţindu-i respiraţia agitată şi buzele lui îi atinseră buzele. O sărută îndelung, plin de pasiune. Lena simţi că lumea se opreşte pe loc. Genunchii i se înmuiară şi probabil, dacă Eric nu ar fi prins-o în braţe ar fi căzut. O ţinuse strâns în braţe timp de câteva minute. Când o privi din nou, în ochii lor se putea citi dragostea. Nimeni nu ştia când şi cum se întâmplase, însă era cert că inimile lor erau pecetluite. Nu mai era nevoie de cuvinte, căci inimile lor începură să vorbească. Două suflete se regăsiseră, îşi găsiseră perechea.

În noaptea acea Lena adormi cu zâmbetul pe buze. Avusese un somn atât de liniştit, cum nu mai avuse din copilărie.

În lunile care au urmat fericitul cuplu continuă să petreacă mult timp împreună, atât ei doi, cât şi cu familiile lor. Relaţiile dintre familia lui Eric şi a Lenei nu erau deloc tensionate, în ciuda diferenţei clasei sociale. Verişoarele Lenei erau foarte răsfăţate de tatăl lui Eric, care se ataşă din prima clipă de ele. Lucrurile păreau a merge din ce în ce mai bine pentru două familii fără griji. Însă în Statele Unite lucrurile începeau să se precipite. Era pe vremea când lumea era divizată în două, când sclavia era practicată. Partidul Democratic se divizase în două propunând fiecare pe senatorul lor. Numeroase răscoale avuseseră lor, iar acum se pare că ele au ajuns la punctul culminant. Pe parcursul întregii ierni nimeni nu mai vorbea despre altceva, decât despre răscoalele ce aveau loc.

Toată lumea trăia cu frica-n sân; nimeni nu-şi dorea un război. Însă ştirile de luni cutremuraseră pe toţi. Fiecare ziar din ţară trâmbiţa titlul ingrozitor- Preşedintele declară război Sudului. Ca să-şi demonstreze hotărârea, chemase o armată remarcabilă de oameni pentru a pune capăt revoluţilor.

Lena avea mare nevoie de Eric, să-i spună că statul California nu va fi implicat în acest conflict. Sosie primăvara deja, nici nu-si amintea cum a trecut iarna. Îngrijorările erau copleşitoare. Îi era dor de acea perioadă de pace, de vara trecută. Din iarnă până în primăvara de fiecare dată când cei doi se întâlniseră, sau când erau împreună cu familia subiectul principal de discuţie erau revoltele şi ameninţarea unui război. Ajunsese să trăiască cu frică. Era împotriva sclaviei, chiar dacă în statul California nu se practicase de mai bine de 60 de ani.

Lena se plimba prin bucătăria mică, nerăbdătoare. Dar Eric nu veni. Fu plecat toată ziua. Când citi ziarul de marţi, toate speranţele ei se năruiră. Secretarul de război declarase că statul California trebuie să participe şi el la înăbuşirea răscoalei şi să trimită trei regimente de soldaţi la Washington. Se prăbuşi pe scaun îngrozită, tremurând. Îşi dorea atât de mult ca Eric să fie lângă ea, să o ţină în braţe şi să o asigure că totul va fi bine.

Însă Eric nu o vizită nici marţi nici miercuri. Bolnavă de îngrijorare, Lena începu să aranjeze toată casa, până când mătuşa ei o opri şi o rugă să se odihnească. Abia joi venise Eric la ea.

Când îl văzu, Lena fugi spre el, aruncându-se în braţele lui. El o strânse puternic, prea puternic pentru trupul firav al Lenei. Însă Eric nu vroia să-i dea drumul. Merseră să se plimbe puţin prin grădină. Eric o cuprinse din nou în braţe. Nu vroia să se mai despartă de ea.

Lena simţi numai decât că ceva nu era în regulă. Ridicându-şi privirea spre el, şi văzând privirea lui îngrijorată începu să plângă uşor. Temerile ei lăuntrice deveniseră realitate. Nu spuse însă nimic. Eric îi şterse lacrimile de pe obraji şi se aplecă uşor să o sărute.

Pe urmă dădu glas temerilor ei. O înştiinţa că războiul începuse şi că lupta trebuie dusă. Nu era altă cale.

Afară, dimineaţa de aprilie era liniştită şi senină. Pomii înfloriţi inundau iarba cu petale albe şi roz. Florile de primăvară ieşeau din pământul reavăn care se încălzea. Era linişte, şi totuşi, erau în război. Eric fu invitat la masă însă refuză politicos. Nu putea rămâne, trebuia să se pregătească pentru plecare. Încă în acea zi avea să plece. El îşi deschise braţele, iar Lena se repezi către el. O ţinu foarte aproape, mai strâns ca oricând. Ea-i simţea inima bătând pe când lacrimă în braţele lui. „Ascultă-mă, totul va fi bine.”

„Promiţi, Eric? Pentru că în mometul ăsta simt că vieţile noastre nu vor mai fi niciodată la fel.” Eric nu-i răspunse. În schimb se aplecă şi o sărută. Nu mai era sărutul din acea vară, cald şi tandru. De data asta buzele lui fură posesive. Mâinile lui îi mângâiară spatele, şi apoi se pierdură în părul ei lăsat liber. Când în sfârşit se smulsese din îmbrăţişare, erau amândoi fără respiraţie.

„Te iubesc, Lena.” Îi spuse el cu o voce răguşită. Acela era un lucru care nu se va schimba niciodată. Apoi se întoarse şi plecă, fără ca niciunul dintre ei să vrea acel lucru.

Lena rămase în urnă, sfâşiată de durere. Cum avea să îşi petreacă zilele? Va înnebuni de grija şi dorul lui. El îi promisese că o să-i scrie, însă ea îşi dorea prezenţa lui, dorea protecţia lui.

Primăvara trecu, făcând loc verii. Din nou zilele călduroase de iulie făcură oraşul să fie împăinjenit de tineri şi copii, plimbându-se, jucându-se, alergând şi ţopăind. Trecuseră două săptămâni de când nu mai primise nicio scrisoare de la Eric. Lena se liniştea singură, spunându-şi ca arşiţa îl împiedică pe poştaş să se deplaseze mai repede.

Însă zilele treceau, şi Lena era din ce în ce mai îngrijorată.

Într-o după-amiază de august primi o scrisoare. Inima ei începu să bată cu putere. Eric îi scrisese în sfârşit! Însă plicul venea din partea unui domn numit Charles Wharf. Lena deschise nesigură scrisoarea, însă după ce citi câteva rânduri se prăbuşi inconştientă pe podeaua bucătăriei.

Când se trezi simţi o durere care-i tăia respiraţia. Spera că avusese un coşmar, însă când privi la ochii roşii de plâns ai mătuşii, îşi dădu seama că acel coşmarul era o realitate. Hohote de plâns îi cuprinseră fiinţa. Nu putea concepe cum Dumnezeu îngăduise să se întâmple aşa ceva! Eric, iubitul ei Eric pierise salvându-şi un coleg de la moarte. Sărise în faţa lui, vrând să-l atenţioneze şi în schimb încasase el glonţul inamicului. Ce act eroic...

Însă ea nu putea simţi aceasta în momentul acela. Nu simţea decât durere şi o tristeţe de nedescris.

Lena nu mai putea mânca sau sta în picioare. Petrecu o săptămână la pat, sleită de puteri şi plină de amărăciune. Mătuşa ei era disperată, nu ştia ce să mai facă. Într-o după-amiază, când forţele ei reveniră puţin, Lena se hotărî să meargă să se plimbe. Degeaba insistă mătuşa ei să o acompanieze. Ea dorea să fie singură.

Alesese un drum spre o pădure. Acolo era singură, doar ea şi natura. Se plimbă mult timp. Soarele deja era la apus, însă nu şi durerea ei. Din ochii albaştrii, adânci se putea citi o durere sfâşietoare, o durere pe care puteai zice că nimeni nu merită să o simtă. Lacrimi mari îi brăzdau obrajii tinerei, prelingându-se de la cotul buzei spre bărbie. Era atât de naturală, de pură, de o frumuseţe incontestabilă. Oricine ar fi văzut-o ar fi făcut orice ca să-I aline durerea, ca să o vadă zâmbind. Însă durerea ei nu o putea înţelege nimeni, durerea ei nu putea fi alinata nici cu cel mai vindecător balsam care ar putea exista.

Însă timpul avea să-i vindece rănile.

duminică, 20 februarie 2011

O duminica de februarie...

I am a poor wayfaring stranger...


O duminica de februarie...

Afara, iarna si-a reintrat in forta, sau cel putin asa arata din camera mea, uitandu-ma in gradina de pe geamul alb. O bucurie pentru copii, o nemultumire pentru ceilalti...ce mi-ar place sa mai fiu copil, sa pot sa ma bucur si sa nu pacatuiesc cu nemultumirea mea! Si totusi... o pata de mahnire s-a lipit de inima mea. Ce trist trebuia sa fie Isus, privind la mine. Mi-l imaginez deja, plecandu-si capul trist, cu lacrimi in ochi, gandindu-se ca iar am decis sa fiu nemultumita, in loc sa privesc la binecuvantarile ce le-am primit si in aceasta zi, in loc sa ma bucur ca sunt sanatoasa, ca am viata! Privind acum in urma, desi e numai seara, nu pot decat sa imi plec eu capul si sa ma bat cu pumnul in inimia...O, pacatoasa de mine, cat de nerecunoscatoare sunt. Si chiar si vremea a avut un rol atat de important sa ma zgaltaie din starea mea.

O duminica de februarie...

E ora 18:10...merg spre casa, de la biserica. Imi simt trupul greu, sufletul e apasat... e acel moment din zi cand ziua e inghitita de intunericul crud al noptii, nu e bezna, dar nici lumina...mai merg cativa pasi, si observ ca e din ce in ce mai greu sa vad in fata mea...si totusi, nu e inca intuneric. Afara, stalpii de lumina nu sunt inca in functiune, nu e lumina. Imi ridic privirea, si recunosc inca bine conturul caselor, insa in departare vad lumina la 3 geamuri... privesc din nou la pietrele cubice. E tot mai intuneric. Maciul de pe jos flescaie sub pasii mei. Zapada de dimineata s-a transformat intr-o zapada apoasa, se topeste, e mizerabila. Ce atmosfera grea!
Se apropie o masina, care imi lumineaza pentru putin timp drumul, insa cand trece de mine raman in urma doar farurile rosii, care se indeparteaza, disparand in cele din urma in acel gri intunecat. E tot mai intuneric, insa nu e inca bezna...si e atat de liniste! Imi dau seama ca nu vad nici un om! Unde e toata lumea? In case nu sunt aprinse luminile! O atmosfera atat de bacoviana, atat de grea...o atmosfera de plumb! Ma uit la casele de pe straduta atat de bine cunoscuta... oh Domane, ei nu te cunosc...ce s-ar intampla daca tu ai veni? Daca si ei ar muri? O, ar fi pierduti... Greutatea de pe sufletul meu tocmai a devenit mai mare...
Ajung pe strada mea...in departare, o masina sta pe loc cu farurile aprinse, dar e singura sursa de lumina, ceea ce face ca totul sa para si mai intunecat. Pustiu si aici. Se sting si farurile, si o mama cu un copil ies din masina, intrand pe o poarta. Pustiu...
Ajung acasa, intru in curte si observ ca singura sursa de lumina e candelabrul cu lumanarile care e aprins, din geamul de la bucatarie. A ramas de la Craciun. Aud un tipat de copil, sau un schunat de caine, nu imi pot da seama. Pe urma, liniste. Nu se mai aude decat sunetul provocat de picurii de apa din zapada topita care cad de peste tot.
Ce vreme... ce vreme a ales Domnul ca sa te cheme acasa.
A murit, a plecat la Domnul... o sora din biserica, care nu avea pe nimeni. Cat de trist, cat de mahnita sunt pentru o secunda, fiindca ea nu avea pe nimeni...si vremea asta, oh...
Si totusi, cat de minunat e ca ne putem numi noi fratii dansei. Nu e singura, nu e a nimanui. Dincolo de faptul ca exista Dumnezeu, care e in permanenta cu noi, mai avem si harul de a fi noi fratii ei. Nu e singura... Acum e cu El!

O duminica de februarie...

Starea aceea de greutate insa persista, in ciuda acelei sclipiri de dinainte. Ma asez la pian... degetele imi ating clapele, si melodia incepe sa se contureze...o melodie minora e tot ce pot sa cant in momentul asta. Insa melodia incepe sa se contureze... "I am a poor wayfaring Stranger..." Simt cum melodia incepe sa imi unga sufletul, iar apoi meditez la cuvinte! Incep sa cant cu toata pasiunea, cu tot sufletul...oh, cat de bine imi face!

I am a poor wayfaring stranger
While traveling through this world below
There is no sickness, toil, or danger
In that bright world to which I go

I know dark clouds will gather o’er me
i know the pathway’s rough and steep
But golden fields lie out before me
Where weary eyes no more shall weep

I’m going there to see my Father
I’m going there no more to roam
I am just going over Jordan
I am going over home.

I’ll soon be free from every trial
This form will rest beneath the sod
I’ll drop the cross of self-denial
And enter in my home with God

O, cat de adevarat! Atat de bine mi-a facut aceasta melodie, aceste versuri! M-a constientizat din nou de un adevar atat de esential. Aceasta nu e casa noastra. Sunt o straina, o calatoare, iar telul meu este sa ajung la Tatal meu, sa trec Iordanul, sa merg ACASA!
Ea a ajuns ACASA. Iar eu, eu, o pacatoasa, mi-am inceput ziua nemultumita ca iar a nins...
O duminica de februarie...
O, Domane, iti multumesc ca ai dat din nou ninsoare, ca ai faut-o sa se topeasca si sa fie acel noroi, acea mizerie, iti multumesc ca vremea aceea urata m-a facut sa simt tot ce am simtit, ca in final sa ajung sa imi recunosc starea! In ce cai misterioase mai lucrezi Tu!

O duminica de februarie...

La revedere, sora Tezica! Ne vom revedea curand...

O duminica de februarie...

...a fost!


sâmbătă, 2 ianuarie 2010

Incurajare pentru un nou inceput

La multi ani!

“Nu te teme de nimic, caci Eu sunt cu tine, Eu te izbavesc, te chem pe nume esti al Meu. De aceea, pentru ca ai pret in ochii Mei, pentru ca esti pretuit si te iubesc…”

Esti atat de binecuvantat, de fericit sa te numesti copil de Rege! In calitate de copil al Acestui Rege suprem ai primit aceasta minunata dedicatie de dragoste, aceasta promisiune sfanta!Iata ca Dumnezeu a ingaduit sa treci in acest an nou! Privind in urma poti afirma cu siguranta cat de binecuvantat ti-a fost drumul; si totusi…bucurie, tristete, frica, entuziasm…acestea sunt probabil doar cateva stari care te caracterizeaza la inceputul acestui an, insa privind la ceea ce spune Dumnezeu stii ca poti face fata oricarui lucru, oricarei situatii sau oricarei incercari care ar veni asupra ta.“Esti al Meu”…cat de bine si in siguranta poti sa te simti stiind ca aparti lui Dumnezeu, ca esti proprietatea Lui, si ca El ar da popoare pentru tine. Este o onoare sa te sti pretuit si iubit de Dumnezeu. In ochii Lui esti ceva unic si pretios, o adevarata nestamata.Nu sti ce se va intampla in acest an, insa nu-ti fie teama, nu vei merge nicio clipa singur.

“ Caci El va porunci ingerilor Sai sa te pazeasca in toate caile tale, si ei te vor duce pe maini, ca nu cumva sa-ti lovesti piciorul de vreo piatra.”

El te va cuprinde in imbratisarea Lui in fiecare moment al vietii tale, te va iubi si te va proteja, se va bucura si va plange alaturi de tine…

Nu vei fii singur nicio clipa!

Mula, multa binecuvantare in noul an! >:D<

Cu dragoste, Damaris:)

miercuri, 16 decembrie 2009

Micile bucurii ale vietii


(micul nostru Charles:) )

Spre rusinea mea a trecut cam mult timp de cand nu am mai trecut pe aici, cu o postare. Imi cer scuze cititorilor, insa astazi m-am decis sa vin cu niste ganduri pe care trebuie fiecare sa ne facem timp sa ni le mai amintim si sa le punem in practica.
God is so good!
Nu este teorie! Ci din nou si din nou vad asta cu ochii mei, in micile lucruri ale vietii.
Zilele trecute stateam de vorba cu niste prieteni despre colind si Craiun, si chiar ziceam ca nu imi amintesc colind fara zapada. Vremea de afara, insa arata oricum, numai nu a prevestitoare de zapada! Tatal nostru insa cunoaste dorintele copiilor Lui, si le indeplineste! ( "El implineste dorintele celor ce se tem de El." Ps. 145:19)
De 2 zile deja a inceput sa ninga mai in toata tara. Va puteti imagina bucuria celor mici, insa va pot spune sincer, ca si eu m-am bucurat nespus de mult.
Un strat gros de zapada s-a asternut peste noapte. Dupa o jumatate de zi petrecuta in bucatarie, ocupata cu pregatiri pentru Sarbatori, facand prajiturele cu unt de arahide sau cu scortisoara, bagand la cuptor tavi pline cu covrigeii bine cunoscuti si indragiti de noi toti, m-am decis sa ies impreuna cu fratele meu afara si sa experimentam din nou acea bucurie la o bulgareala sau chiar la facerea unui om de zapada! Nu-mi mai aduceam aminte cand facusem ultimul om de zapada, insa ieri am decis sa am din nou o inima de copil si sa ma bucur de zapada si de sentimentul acela de satisfacere cand, cautand pietricele negre, am ajuns sa-i dau forma lui Charles (asa l-am denumit pe omul nostru de zapada). La sfarsit am gasit un morcove ratacit prin frigider, am luat in graba un fular si o caciula si le-am asezat pe omuletul nostru, privind pe urma cu satisfactie rezultatul. (Isn't he so adorable? :X )
Sunt lucruri marunte, neinsemnate poate, dar care personal mi-au dat o buna dispozitie, putere sa rad din toata inima si sa uit de orice problema pe care as avea-o de rezolvat.
Personal, mi-a prins bine sa ma rup din activitati si sa ma delectez cu o asemenea actiune. Banuiesc ca nimanui nu i-ai strica o asemenea delectare, asa ca te incurajez sa mergi si tu afara, chiar daca nu facei un om de zapada, sau nu te bulgaresti cu cineva...priveste doar in jur!
Este atat de splendida natura imbracata in acea patura alba, imaculata...totul pare atat de linistit, calm si plin de pace! Gandeste-te la evenimentul ce se apropie! Gandeste-te la adevarata lui seminificatie: El a venit pe acest pamant pentru mine, pentru tine!
Fie ca lucrurile mici ale vietii sa-ti inunde intreaga-ti fiinta de bucurie, pace si dragoste!

Blessings!
Yours, Damaris :)