I am a poor wayfaring stranger...O duminica de februarie...
Afara, iarna si-a reintrat in forta, sau cel putin asa arata din camera mea, uitandu-ma in gradina de pe geamul alb. O bucurie pentru copii, o nemultumire pentru ceilalti...ce mi-ar place sa mai fiu copil, sa pot sa ma bucur si sa nu pacatuiesc cu nemultumirea mea! Si totusi... o pata de mahnire s-a lipit de inima mea. Ce trist trebuia sa fie Isus, privind la mine. Mi-l imaginez deja, plecandu-si capul trist, cu lacrimi in ochi, gandindu-se ca iar am decis sa fiu nemultumita, in loc sa privesc la binecuvantarile ce le-am primit si in aceasta zi, in loc sa ma bucur ca sunt sanatoasa, ca am viata! Privind acum in urma, desi e numai seara, nu pot decat sa imi plec eu capul si sa ma bat cu pumnul in inimia...O, pacatoasa de mine, cat de nerecunoscatoare sunt. Si chiar si vremea a avut un rol atat de important sa ma zgaltaie din starea mea.
O duminica de februarie...
E ora 18:10...merg spre casa, de la biserica. Imi simt trupul greu, sufletul e apasat... e acel moment din zi cand ziua e inghitita de intunericul crud al noptii, nu e bezna, dar nici lumina...mai merg cativa pasi, si observ ca e din ce in ce mai greu sa vad in fata mea...si totusi, nu e inca intuneric. Afara, stalpii de lumina nu sunt inca in functiune, nu e lumina. Imi ridic privirea, si recunosc inca bine conturul caselor, insa in departare vad lumina la 3 geamuri... privesc din nou la pietrele cubice. E tot mai intuneric. Maciul de pe jos flescaie sub pasii mei. Zapada de dimineata s-a transformat intr-o zapada apoasa, se topeste, e mizerabila. Ce atmosfera grea!
Se apropie o masina, care imi lumineaza pentru putin timp drumul, insa cand trece de mine raman in urma doar farurile rosii, care se indeparteaza, disparand in cele din urma in acel gri intunecat. E tot mai intuneric, insa nu e inca bezna...si e atat de liniste! Imi dau seama ca nu vad nici un om! Unde e toata lumea? In case nu sunt aprinse luminile! O atmosfera atat de bacoviana, atat de grea...o atmosfera de plumb! Ma uit la casele de pe straduta atat de bine cunoscuta... oh Domane, ei nu te cunosc...ce s-ar intampla daca tu ai veni? Daca si ei ar muri? O, ar fi pierduti... Greutatea de pe sufletul meu tocmai a devenit mai mare...
Ajung pe strada mea...in departare, o masina sta pe loc cu farurile aprinse, dar e singura sursa de lumina, ceea ce face ca totul sa para si mai intunecat. Pustiu si aici. Se sting si farurile, si o mama cu un copil ies din masina, intrand pe o poarta. Pustiu...
Ajung acasa, intru in curte si observ ca singura sursa de lumina e candelabrul cu lumanarile care e aprins, din geamul de la bucatarie. A ramas de la Craciun. Aud un tipat de copil, sau un schunat de caine, nu imi pot da seama. Pe urma, liniste. Nu se mai aude decat sunetul provocat de picurii de apa din zapada topita care cad de peste tot.
Ce vreme... ce vreme a ales Domnul ca sa te cheme acasa.
A murit, a plecat la Domnul... o sora din biserica, care nu avea pe nimeni. Cat de trist, cat de mahnita sunt pentru o secunda, fiindca ea nu avea pe nimeni...si vremea asta, oh...
Si totusi, cat de minunat e ca ne putem numi noi fratii dansei. Nu e singura, nu e a nimanui. Dincolo de faptul ca exista Dumnezeu, care e in permanenta cu noi, mai avem si harul de a fi noi fratii ei. Nu e singura... Acum e cu El!
O duminica de februarie...
Starea aceea de greutate insa persista, in ciuda acelei sclipiri de dinainte. Ma asez la pian... degetele imi ating clapele, si melodia incepe sa se contureze...o melodie minora e tot ce pot sa cant in momentul asta. Insa melodia incepe sa se contureze... "I am a poor wayfaring Stranger..." Simt cum melodia incepe sa imi unga sufletul, iar apoi meditez la cuvinte! Incep sa cant cu toata pasiunea, cu tot sufletul...oh, cat de bine imi face!
I am a poor wayfaring stranger
While traveling through this world below
There is no sickness, toil, or danger
In that bright world to which I go
I know dark clouds will gather o’er me
i know the pathway’s rough and steep
But golden fields lie out before me
Where weary eyes no more shall weep
I’m going there to see my Father
I’m going there no more to roam
I am just going over Jordan
I am going over home.
I’ll soon be free from every trial
This form will rest beneath the sod
I’ll drop the cross of self-denial
And enter in my home with God
O, cat de adevarat! Atat de bine mi-a facut aceasta melodie, aceste versuri! M-a constientizat din nou de un adevar atat de esential. Aceasta nu e casa noastra. Sunt o straina, o calatoare, iar telul meu este sa ajung la Tatal meu, sa trec Iordanul, sa merg ACASA!
While traveling through this world below
There is no sickness, toil, or danger
In that bright world to which I go
I know dark clouds will gather o’er me
i know the pathway’s rough and steep
But golden fields lie out before me
Where weary eyes no more shall weep
I’m going there to see my Father
I’m going there no more to roam
I am just going over Jordan
I am going over home.
I’ll soon be free from every trial
This form will rest beneath the sod
I’ll drop the cross of self-denial
And enter in my home with God
O, cat de adevarat! Atat de bine mi-a facut aceasta melodie, aceste versuri! M-a constientizat din nou de un adevar atat de esential. Aceasta nu e casa noastra. Sunt o straina, o calatoare, iar telul meu este sa ajung la Tatal meu, sa trec Iordanul, sa merg ACASA!
Ea a ajuns ACASA. Iar eu, eu, o pacatoasa, mi-am inceput ziua nemultumita ca iar a nins...
O duminica de februarie...
O, Domane, iti multumesc ca ai dat din nou ninsoare, ca ai faut-o sa se topeasca si sa fie acel noroi, acea mizerie, iti multumesc ca vremea aceea urata m-a facut sa simt tot ce am simtit, ca in final sa ajung sa imi recunosc starea! In ce cai misterioase mai lucrezi Tu!
O duminica de februarie...
La revedere, sora Tezica! Ne vom revedea curand...
O duminica de februarie...
...a fost!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu